DHS Corvin MTB şi ce spun cercetătorii britanici

După un aşa weekend, trebuie să trag aer în piept, să spun un mare "Mulţumesc!" şi apoi să încep să scriu ceea ce urmează.

Dhs Corvin MTB a însemnat anul acesta 2 concursuri, prima zi un frumos traseu XCO organizat chiar în curtea castelului Corvin, ocazie cu care am vizitat şi eu pentru prima oară interiorul castelului.

Nu ai crede că aveau unde să organizeze un XCO chiar în curte acolo, însă chiar şi lui Logigan i-a părut rău când a aflat că mai are 5 ture de parcurs în tura 10, asta ca să îţi formezi o idee despre cât de dificil era traseul. A fost destul de antrenant, nu prea aveai timp nici să bei apă, urcări scurte şi abrupte, urmate de coborâri, treceri prin apa de râu, pe schele de lemn special amenajate. Din câte am înţeles traseul a inclus 1,5 km şi 32 de metri diferenţa de nivel. Suficient aş spune pentru un traseu chiar frumos. Singurul dezavantaj a fost că trebuia să te opreşti după ce te întrecea primul de la categorie, iar categoriile fiind amestecate cu Elite asta l-a făcut pe Marton Blaszo să fie călăul multora dintre noi :) Practic "picau ca muştele" neştiind ce i-a lovit, unii reuşind doar 1-2 ture din cele 15 programate.

Eu m-am străduit să dau tot ce pot şi am încheiat 6 ture, foarte foarte aproape să intru în tura 7. Marton s-a uitat destul de urât la mine pentru că nu intelgea de ce nu îl las să mă depăşească :) i-am explicat la final motivul şi ne-am amuzat puţin.

Concursul de XCO a fost doar ca un desert, pentru că adevăratul fel principal era a 2-a zi, cel puţin pentru mine care am ales traseul maraton de 77 de km. Dacă îmi spuneai acum 2-3 ani că voi participa de bună voie la astfel de trasee lungi, cred că te trimiteam pe la vreo mănăstire.

Erau mai mulţi înscrişi la maraton însă după o ploaie torenţială din noaptea dinainte, mulţi au ales numerele verzi (traseul Hobby).
Astfel că la start ne-am aşezat doar 36 de oameni la maraton.

Am pornit la 9:30, avându-i în faţă pe Tudy, Attila şi Văru' dintre care am aflat ulterior că 2 erau cu mine la categorie.
Am rulat cu ei 2-3 km şi puteam ţine ritmul, însă am realizat repede că nu voi putea ţine toată cursa ritmul lor, astfel am ales conştient să rămân în urma lor şi să îmi caut alţi parteneri. Am mers puţin cu juniorul de la Focus Freerider până am dat de primele noroaie şi apoi am început să ne împrăştiem.

Ba venea Simu din spate, se oprea apoi să cureţe bicicletă, îl depăşeam, mă opream eu, venea altul şi tot aşa până am dat de un rău şi am făcut "dush", apoi mi-am văzut de drum şi am creat puţină distanţă, având timp şi de un video care îl vedeţi aici. De acolo până la mijlocul cursei a fost o joacă de-a şoarecele şi pisica, ne tot depăşeam unii pe alţii şi de fiecare dată cel depăşit curăţa bicicleta. Nu am fost nici eu scutit, fiind nevoit să curăţ de multe multe ori bicicletă, deja am deprins tehnici speciale :))

Se crease şi un ciclu: pedalai pe urcare unde se încărcau roţile şi bicicleta avea 20 de kg de la 11, ajungeai cumva în vârf şi apoi începeai să cobori, iar pe coborâre săreau bucăţi de noroi de peste tot, se curăţau roţile şi credeai că ai scăpat, super!... până la următoarea urcare şi apoi de la capăt. Partea rea este că lanţul nu se curaţa pe coborâre de la viteză. Pentru el trebuia să îi acorzi atenţie specială în zone speciale.

Ca într-un film a trecut totul, la un moment dat eram de 5 ore pe bicicletă, singur şi mă gândeam: "wow cât am pedalat astăzi" şi incercam să îmi aduc aminte momente din cursă şi erau atât de multe. O experienţă interesantă concursul acesta. Continuam să pedalez gândindu-mă că fiecare pedală mă duce mai aproape de finish şi de podium. În gândul meu eram pe 2, neştiind că ulterior s-au cumulat 2 categorii.

Totul bine şi frumos până când in timp ce imi vedeam de ale pedalatului, descopăr că am suspensie pe spate, iar din câte îmi aminteam bicicleta mea era hardtail la start. Mda, pană! Mai aveam de parcurs 20 de km şi ghici ce? Da, exact ! nu aveam nimic la mine decât un spray autovulcanizant. Credeam ca şi tine acum, că am rezolvat problema, până scot tubul şi văd că are cap pentru valvă auto. Alte emoţii. Deja mă împăcasem cu gândul că am de pedalat 20 de km pe pană.

În timp ce mergeam, am început să mă gândesc: "Mă, oare nu am cum să găsesc eu o pompă pe aici pe undeva? Ceva, cumva? Hă ? Nu ? Nimic ? ". Mai merg vreo câţiva km aşa, mai împing la ea, mai pedalez, mai trec de 2 puncte de control, alimentare, bineînţeles nimeni nu avea nicio pompă nimic. La un moment dat pe coborâre văd pe cineva venind invers. Mă gândesc că am greşit traseul. Am avut noroc că aveau pompă. Mi-a crescut inima. Deja mă vedeam la finish, în entuziasmul meu nu m-am gândit să scot tubul din spate şi să folosesc adaptorul şi să-l bag în cameră, astfel problema ar fi fost cu adevărat rezolvată. Ce să-i faci, greşeli de copil.

Cum bine intuieşti, în vreo 3-4 km cu noroc, era iar moale roata. Oricum mă conformasem mai devreme cu gândul că am de pedalat 20 de km, deci 15 nu era mare diferenţă. Am ajuns într-un final la tunel şi cu o lanternă primită tot de la cel cu pompa, reuşeam să văd doar la jumate de metru în faţă, suficient cât să parcurg cei 7-800 m din tunel. Mă tot gândeam că voi fi prins din spate, dar nu renunţam, continuam să forţez în picioare pentru că era mai confortabil, pe unele coborâri aproape că nici nu aveam până.

Într-un final ajung la şosea şi urmează ultimii 2 km. Încep să număr de la 1 la 100. Pe la 80 deja văd pe cineva în spate, ahh!
Era doar Danciut, care nu era la categorie cu mine. Trec de 100 şi încep să forţez iarăşi, ajung în apropierea castelului şi ştiu că urmează finish-ul, văd în spatele meu nişte câini care aleargă ca şi cum mai urma un biciclist pe care eu nu-l vedeam.

Forţez cât pot, cu un ochi în spate doar de curiozitate, pentru că oricum nu mai avea timp să recupereze, îi întâlnesc pe prietenii mei care mă încurajau, cei mai tari suporteri, ei au stat până la final după mine, Mulţumesc!

Şi trec linia de finish, pe locul 3 la 26-35 de ani (deşi eu am 22) după 6 ore şi 24 de minute. Următorul concurent a ajuns după 40 de minute, se pare că nu era după ultima curbă aşa cum credeam eu.

Poza de mai jos face toţi banii şi încă pe atât !

(pe podium alături de Atila campionul naţional Elite la maraton, Văru' multiplu campion naţional Elite U23 şi eu în cea mai slabă formă a mea pe care au înregistrat-o cercetătorii britanici :)) )

Am reuşit să încheiem cursa 19 oameni din 36. Nişte eroi ce mai!

Cea mai grea cursă de până acum, datorită condiţiilor, dar mi-a plăcut tare mult! Poate datorită atitudinii pozitive pe care am ales să o am, nu ştiu, dar m-am bucurat tare mult de traseu, de privelişti, de coborârile foarte faine unele, de faptul că deşi a fost noroi am ştiut să mă descurc cu el şi să nu îmi pună capac, datorită faptului că am găsit suc într-unul din punctele de alimentare din care am sorbit jumate de sticlă aproape. O pungă de chipsuri la un băiat pe traseu a fost un alt deliciu, cu aşa poftă nu am mâncat niciodată chipsuri.

Consider că această competiţie a fost în memoria Marathon Medieval Mediaş.

Din punct de vedere al premiilor a fost cel mai generos eveniment de mtb, a fost prima oară când am văzut premii de participare şi unele destul de generoase (lanţ + şa), practic fiecare a plecat cu câte ceva. Chiar mi s-a părut amuzant, când am plecat după premiere din incinta castelului, fiecare avea ceva în mână, unii plasme, alţii plase cu premii, alţii sucuri naturale cu pulpă foarte bune. Nimeni nu a plecat cu mâna goală. Dincolo de traseele foarte faine şi excelent marcate, acesta fiind un alt aspect pozitiv.

Una peste alta, un weekend grozav alături de gaşca de Timişoreni:)

Mulţam că ai avut răbdare să citeşti!